În urmă cu două milenii, romanii cereau des protecția divinității și aveau mulți zei cărora le solicitau ajutorul, iar descoperirile făcute pe teritoriul fostului Castru Roman Apulum stau mărturie în acest sens.

Pentru romani, relația cu divinitatea era una extrem de strânsă. Numărul mare de zeități și spirite ce alcătuiau panteonul roman demonstrează modul în care religia a pătruns în toate aspectele vieții publice (zeii protectori ai Imperiului, zeii militari) și private (zei protectori ai locuinței sau ai familiei).

Religia romană era profund înrădăcinată în viața de zi cu zi a cetățenilor, de la cel mai înalt nivel politic la cel personal. Romanii venerau o multitudine de zei și zeități, fiecare cu roluri specifice, protejând diferite aspecte ale vieții și ale naturii. Datorită surselor istorice (scrierile autorilor antici) și descoperirilor arheologice, aspecte importante ale religiei romane sunt acum bine cunoscute, inclusiv natura sa politeistă (venerarea mai multor divinități), practicile religioase, ceremoniile și sărbătorile.

Diversitatea religioasă în Imperiul Roman reflectă complexitatea și expansiunea teritorială a acestuia. Religia romană nu era doar un aspect central al vieții cotidiene, ci și un element esențial al politicii și guvernării.

Altarele votive (votiv-dedicat zeității) sunt monumente sculpturale dedicate zeităților protectoare. Ele erau așezate în temple, clădiri publice sau locuințe. Altarele puteau servi ca loc pentru ofrande aduse zeilor (alimente precum vinul, laptele, mierea sau animale sacrificate). Inscripțiile votive erau extrem de variate, dar majoritatea aveau câteva elemente comune care reflectă credințele și practicile religioase ale vremii. Astfel, în inscripție apărea numele dedicantului care putea reflecta statutul social sau originea sa etnică, apoi numele divinității, descrierea motivului pentru care a fost făcută dedicația, iar formula finală de îndeplinire era adesea expresia latină votum solvit libens merito („a îndeplinit legământul cu plăcere și pe merit”).

Altarele votive sunt monumente din piatră (marmură, calcar) sau teracotă ridicate pentru a onora o divinitate ca parte a unui votum (promisiune) sau pentru a mulțumi în privința împlinirii unei dorințe sau a unei rugăciuni. Puteau fi făcute în speranța vindecării unei boli, a succesului în afaceri, a protecției în timpul unei călătorii sau pentru orice alt beneficiu perceput ca fiind în sfera de influență a unei anumite divinități.

Altarele votive serveau ca intermediar între divinitate și om, adesea inscripționate cu texte care explicau motivul dedicației sau mulțumirea adusă zeului. Aceste texte ne oferă detalii valoroase despre credințele, speranțele și temerile oamenilor din Antichitate. Altarele puteau fi amplasate în temple, în edificii publice sau case particulare, la răscruci de drumuri, în necropole sau în alte locuri sacre.

Altarele votive reflectă diversitatea panteonului roman, cu dedicații către zeii majori, cum ar fi Iupiter, Iunona sau Minerva, dar și către divinități locale sau minore, specifice unor profesii sau activități.