𝑻𝒊𝒑𝒖𝒓𝒊 𝒅𝒆 𝒈𝒍𝒂𝒅𝒊𝒖𝒔

Forma de 𝒈𝒍𝒂𝒅𝒊𝒖𝒔, preluată de la triburile hispanice, este asemănătoare unei frunze, cu linii ondulate. Este mai lată la bază, mai îngustă la mijloc, se lățește din nou spre capăt și apoi se termină cu un vârf alungit și foarte ascuțit.

Din forma ℎ𝑖𝑠𝑝𝑎𝑛𝑖𝑒𝑛𝑠𝑖𝑠, în perioada lui Cezar, avem tipul 𝑀𝑎𝑖𝑛𝑧 (denumit, ca și alte obiecte, după locul descoperirii). Acesta are aproximativ aceeași lungime a lamei ca și predecesorul său (60-65 cm), dar nu mai are către capăt ondulația hispanică, ci un unghi ca un diamant șlefuit și apoi un vârf alungit.

În secolul I d.Chr apare tipul 𝐹𝑢𝑙ℎ𝑎𝑚, care este mai scurt (55-60 cm), cu tăișurile paralele până la vârful alungit ce rezulta din lamă.

Ultima formă de 𝒈𝒍𝒂𝒅𝒊𝒖𝒔, tipul 𝑃𝑜𝑚𝑝𝑒𝑖𝑖, apare tot în secolul I, în a doua jumătate, fiind folosit până pe la sfârșitul secolului al II-lea, deci inclusiv în perioada războaielor dacice. Acest ultim tip este mai scurt (45-50 cm), cu tăișuri paralele și un vârf triunghiular scurt.

Ca orice armă, 𝒈𝒍𝒂𝒅𝒊𝒖𝒔-ul își ”trăgea puterea” din îndemânarea luptătorului. Otelul din 𝒈𝒍𝒂𝒅𝒊𝒖𝒔-urile antice nu era de bună calitate, tehnologia de creare a oțelului carbon aparând mult mai târziu. De aceea, lama era protejată și folosită doar în mișcări scurte și cu maximă eficiență.

Perioada de glorie a 𝒈𝒍𝒂𝒅𝒊𝒖𝒔-ului apune când armata romană începe să își schimbe echipamentul și tehnica de luptă. Treptat scuturile dreptunghiulare sunt înlocuite cu unele rotunde și cu diametru mare, iar arma tăietoare va fi 𝒔𝒑𝒂𝒕𝒉𝒂, tipul de spadă folosită de cavalerie până atunci, strămoașa spadei medievale.